Bucur, ciobanul vrancean care a intemeiat Bucurestiul…

Bucur, ciobanul vrancean care a intemeiat Bucurestiul…

Legendarul Bucur, întemeietorul Bucureştiului, este nimeni altul decât un vrâncean care a copilărit şi a trăit o parte a vieţii sale în Munţii Vrancei, pe Valea Râmnicului, mai precis zona dintre comunele Vintileasca şi Bisoca, din judetul Buzău.Masa-lui-Bucur-20110630100535

Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca se poate localiza între secolele XIII- XIV,mărturia trecerii lui Bucur pe aceste meleaguri o constituie o bucată de stâncă, denumită Masa lui Bucur situata la aproximativ 95 km de Pensiunea Tara. Stânca, cântărind sute de tone, aşezată pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese, stă şi azi neclintită ca acum sute de ani.1800391_260539444114150_711774928_n

În Bucureşti, pe strada Radu Vodă, la numărul 33, între Piaţa Unirii şi Pasajul Mărăşeşti, 33 de trepte ne amintesc de cei tot atâţia ani la care Mântuitorul Hristos a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Sunt trepte ce ne poartă spre una dintre cele mai mici, dar totodată mai reprezentative biserici ale Capitalei, biserica „Bucur Ciobanul”. Legenda spune că ar fi fost ridicată în lemn de ciobanul Bucur şi zidită din cărămidă în anul 1416 de Mircea cel Bătrân. Datarea ei este însă un subiect controversat, istoricii considerând că este cu 300 de ani mai nouă decât spune tradiţia.

Nicolae Iorga, scria: „dacă legenda îi aşază locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimintir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii„.

Legenda intemeierii Bucurestiului

Cică, demult, demult, pe vremea aceea tulbure când năvăleau feluriţi oameni răi şi prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviţei, prin pădurile şi poienile din acea parte a ţării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban scoborat cu turma lui din Tara Vrancei. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumării. Avea de asemenea câini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urşi, nici de vulturii cei mari care, mai ales primăvara, se repezeau din văzduh ca săgeata, şi înhăţau în gheare mieii cei tineri şi jucăuşi, şi le sfâşiau blăniţa moale cu clonţul lor ascuţit şi tare ca oţelul. Mai avea ciobanul Bucur şi vreo doisprezece măgari, pentru purtat poverile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de alergatură la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar la tîrla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la pregătit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi trebuia să fie zdraveni, pentru că nu numai de fiare trebuia să apere turma, ci şi de cete prădalnice de oameni răi care, cum am spus, mişunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi şi pline de primejdie.

De multe ori tătarii au furat oi, berbeci, miei şi măgari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stânilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi câini, din cei mai credincioşi; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu laţul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.

Se vede însă că acei oameni ai jafului se înnădiseră la rele, pentru că, în iarnă, au răpit şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasă fată! Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioară. Tot cu laţul au prins-o când, singură în stână, torcea lână pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici.

Aflând de asemenea răpire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere şi de mânie. A încălecat în graba mare şi, împreună cu încă doi fârtaţi, a galopat în urma tătarilor. Şi au galopat, au galopat, zile şi nopţi în şir. Nu i-au ajuns decât la o apă mare, numită Nistru. Cum era iarnă, apa îngheţase. Simţindu-se urmăriţi, tătarii s-au avântat să treaca râul cel mare pe gheaţă, ca pe pod. Dar se vede că gheaţa nu era prea groasă că, iaca, a pârâit, s-a crăpat şi acei tătari, huştiuluc! în bulboana adâncă, aşa cum se aflau: cu cai şi cu pradă cu tot. Unii au scăpat pentru că armăsarii lor ştiau să înoate; alţii s-au înecat.

Anca ştia să înoate, iar părintele său, Bucur, şi fârtaţii lui au sărit s-o ajute a ieşi dintre sloiurile de gheaţă.

Aşa s-au întors, toţi patru la stâna de pe malul Dâmboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheamă chiar „Biserica lui Bucur”.

Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright 2015