Transhumanța -un mod de viață

Nu este întâmplătoare descoperirea baladei Miorița de către Alecu Russo, la Soveja, în munții Vrancei. Zona este una cu adânci tradiții pastorale. De fapt în Vrancea s-a descoperit o baladă care a circulat și circulă la toti românii, din cele mai veci timpuri, de la românii din Carpații Păduroși (azi în Polonia) și până către romanii sud-dunareni de pe platourile înalte ale Munților Pindului.

De sute de ani, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, proprietarii de oi din zona montană a Vrancei îşi lasă animalele în grija ciobanilor. Data de 21 mai este una importantă pentru locuitorii comunei vrâncene Negrileşti. Pe lângă sărbătoarea creştină a sfinţilor Constantin şi Elena, localnicii au şi alt motiv de a îmbrăca straie de sărbătoare: proprietarii de oi îşi trimit animalele în transhumanţă. Boteitul oilor este un obicei păstrat de sute de ani care s-a respectat indiferent de vremuri. Este un ceremonial pastoral deosebit care începe cu târguiala dintre proprietari şi ciobanii care vor avea grijă de oi până la toamnă. Acum se stabilesc condiţiile de plată şi cantitatea de caş şi urdă ce urmează să ajungă la proprietarii mioarelor.

Începuturile transhumanţei se pierd în negura vremurilor îndepărtate ale perioadei dacice. Numeroase documente confirmă practicarea acesteia, de către ardelenii şi oltenii de la munte, în zonele de câmpie din sudul şi vestul României actuale şi mult mai departe, în est, până la munţii Caucaz, iar spre vest până în Istria şi insulele Dalmaţiene de la Marea Adriatică.

Transhumanţa a pornit ca o necesitate de rentabilizare a creşterii oilor, odată cu creşterea numărului de animale din zonele premontane şi depresionare. În aceste zone, creşterea ovinelor reprezintă îndeletnicirea de bază a localnicilor, dar potenţialul productiv al păşunilor şi fâneţelor este mult diminuat, atât datorită unei fertilităţi mai scăzute a solului, cât şi a perioadei scurte de vegetaţie (5-6 luni). Transhumanţa nu a fost şi nu este un moft, ci un mod de viaţă, prin care păstorii caută resurse furajere în zona de câmpie, mai ieftine şi în cantităţi suficiente pentru iernatul oilor.

Transhumanţa limitată (semitranshumanţa) constă în deplasarea ovinelor, mai ales Ţurcane, mai rar Ţigăi, la distanţe de 30-80 km în perioada de vară, după tuns, din zonele depresionare şi submontane spre păşunile montane.

Spre toamnă, oile se întorc din nou în sate sau la odăi (şoproane din lemn construite pe fâneţe în apropierea satelor la 6-12 km) unde sunt hrănite cu fân de deal, coceni de porumb, frunzare şi cantităţi mici de concentrate (100-200 gr/zi).

Transhumanţa clasică (tradiţională) se realizează pe distanţe mult mai mari (100-500 km) prin pendulare între munte şi câmpie, pentru a folosi eficient toate resursele furajere disponibile (păşuni montane, mirişti, fâneţe otăvite, etc.). Acest tip de transhumanţă este practicat, de obicei, de crescătorii de oi cu efective mai mari din zonele submontane.

Cei din zonele Sibiului, Valea Sebeşului, Valea Jiului, se deplasează la începutul toamnei spre Câmpia de Vest prin Valea Mureşului, Crişului sau Someşului, iar cei din zonele Săcelele Braşovului, Vaideeni, Novaci, Vâlcea spre Balta Brăilei, în lunca Dunării sau Dobrogea, şi revin în satele natale primăvara.

Aici păşunează 1-2 luni pe fâneţe şi după ce vând o parte din miei şi tund oile, se deplasează pentru perioada de vară la păşunile din zona montană.