Migratori în Vrancea. Cumanii

- On septembrie 21st, 2016
- By Pensiunea Tara
- Tags No Tags
Unul din triburile turanice cele mai numeroase şi puternice din arealul euroasiatic, implicat activ în derularea principalelor evenimente din primele secole ale mileniului al II-lea, a fost fără îndoială cel al cumanilor. Ocupau un teritoriu foarte mare, aferent stepelor vest asiatice şi est europene, unde şi-au consolidat în mod tranşant supremaţia. Ocupând aceste teritorii, cumanii au adoptat, la fel ca şi comunităţile din rândurile cărora s-au desprins, modul de trai nomad. În căutarea de locuri favorabile pentru păşunatul turmelor, ei efectuau deplasări de vară şi de iarnă pe trasee situate de obicei de-a lungul cursurilor de apă. Când staţionau, cumanii locuiau de regulă în corturi, iar pe timpul deplasărilor – care, cu excepţia anotimpului friguros, le serveau drept locuinţe, căruţele cu coviltir. Predilecţia lor statornică faţă de modul de trai nomad, cu toate aspectele aferente ce decurgeau din specificitatea sa. s-a manifestat şi atunci când au căpătat găzduire în Regatul ungar, după ce au fost zdrobiţi de mongoli. Modul lor de trăi era bazat în special pe creşterea animalelor în detrimentul agriculturii, ei consumând carnea crudă şi fără pâine. Revelatoare în acest sens sunt observaţiile francezului Robett de Clari, participant la Cruciada a IV-a: „Sunt un neam sălbatic, care nici nu ară, nici nu seamănă, n-au nici colibe, dar au nişte corturi de postav, locuințe în care circulă, şi trăiesc din lapte, brânză, carne. Acelaşi autor îi prezintă ca fiind foarte interesaţi pentru vânătoare. În pofida predominării nomadismului în teritoriile stăpânite sau dominate de uniunile tribale ale cumanilor, au existat şi centre de tip urban sau pe cale de a dobândi un specific orăşenesc. Multe din ele se aflau pe teritoriul Ucrainei şi vestul Rusiei, aproape de Volga şi de Marea Neagră. Deţinerea acestor localităţi aflate în puncte strategice, cu intens trafic comercial, le aduceau hanilor cumani venituri considerabile. Principala îndeletnicire a cumani lor a rămas, până la marea invazie mongolă din 1236 – 1242, creşterea intensivă a animalelor, ocupaţie ce le oferea cele necesare traiului zilnic carne, lapte şi pieile de animale pentru îmbrăcăminte. Contemporanii care i-au cunoscut îndeaproape pe cumani le-au apreciat abilitatea de a călări în mare viteză şi de a lansa simultan săgeţi asupra duşmanilor. Importanţa cailor în viaţa turanicilor este oglindită de sacrificarea lor în morminte, ceea ce arată că şi în lumea de dincolo aceste animale erau considerate indispensabile pentru stăpânii lor
Armatele cumane conţineau numai efective de cavalerie. În ceea ce priveşte tactica lor de luptă. aceasta era tipică pentru nomazii de stepă, bazându-se pe mânuirea cu dexteritate deosebită a arcului şi săgeţilor. Înainte de a se arunca în lupta directă, cumanii lansau o puzderie de săgeţi asupra adversarilor, după care, profitând de descumpănirea creată, se aruncau în lupta corp la corp cu suliţele şi săbiile. Informaţiile izvoarelor narative privitoare la armamentul cumanilor sunt confirmate. dar şi argumentate. de acelea arheologice, care le atestă predilecţia pentru folosirea arcului şi săgeţi lor, a săbiilor şi a suliţelor, arme ce predominau în cadrul mormintelor. Tot în morminte mai apar, ocazional, cămăşile de zale şi coifurile de fier. Inventarul funerar al cumanilor este semnificativ şi pentru aptitudinile lor în domeniul meşteşugăresc. Pe lângă categoriile de arme enumerate mai sus, acesta se compunea din scări de şa, zăbale din fier, plăcuţe de la arcuri, tolbe pentru săgeţi şi mânere pentru cuţite din corn, obiecte de podoabă şi accesorii vestimentare din bronz, argint. aur. Piesele enumerate prezintă o remarcabilă unitate tipologică, ceea ce dovedeşte că erau lucrate în perimetrul stepei de meşteşugari proprii, capabili să asigure produselor lor un nivel calitativ elevat. Necesităţile societăţii cumane erau completate prin expediţii de pradă, perceperi de tribut şi schimburi comerciale.
Incursiunile erau organizate de căpeteniile tribale în propriul interes, dar concomitent cumanii răspundeau şi solicitărilor sosite de la diverşi suverani din ţările învecinate de a li se alătura în acţiuni războinice împotriva duşmanilor acestora din urmă. Odată cu bunurile materiale şi al imentare procurate, raidurile mai serveau şi pentru capturarea de prizonieri. O parte din ei erau răscumpăraţi de statele ai căror supuşi erau, iar alţii erau expediaţi pe pieţele de sclavi. Uriaşul teritoriu ocupat de cumani în perioada lor de maximă expansiune, delimitat de Lacul Arai şi de bazinul inferior al Dunării, era lipsit de unitate politică, datorită tendinţelor centrifuge manifestate de grupările tribale. O serie de cronici contemporane împart teritoriul ocupat de cumani în două părţi Cumania neagră şi Cumania albă, nefiind clar care din ele era spre vest şi care spre est.
Şi teritoriul ţării noastre, mai exact partea de sud – est, a fost înglobat în una din cele două „ţări” cumane. Aceştia. ajung în Moldova între anii 1068 – 1071. Mereu în goană după pradă şi cuceriri teritoriale. triburi de cumani vor trece în Transilvania de unde vor ameninţa regatul Ungariei. Învinşi de prinţii unguri Geza şi Ladislau, o parte dintre cumani vor trece în Imperiul Bizantin. De aici vor năvăli iarăşi în Ungaria, după ce reuşesc să se refacă, dar vor fi învinşi în 1086. O mare parte dintre ei au fost luaţi prizonieri şi aşezaţi într-o zonă montană, în sudul Tisei, denumită ulterior Cumania Mică. Alte grupuri de cumani se vor aşeza în zonele de la est de Carpaţi, de unde vor întreprinde incursiuni de pradă în ţinuturile ocupate de unguri. Ca soluţie pentru încetarea acestor incursiuni, regii unguri, aşează la vest de Carpaţi pe Cavalerii Teutoni . În 121 1 regele Andrei Il (1205 – 1 235) dăruieşte fraţilor teutoni cetatea Cruceburg, pe care ei o clădiseră din nou. Noua proprietate se întindea până la Dunăre şi peste Carpaţi, ocupând judeţele de astăzi Prahova, Buzău, Vrancea şi Brăila. După conflictul regelui Ungariei Andrei al II-lea cu Cavalerii Teutoni, urmat de alungarea lor din ţinuturile ce li se dăruiseră cu ceva timp în urmă, se creaseră un gol periculos în zonele aflate la graniţa cu teritoriile ocupate de cumani. În consecinţă, regalitate ungară recurge la o altă colaborare cu un nou ordin religios şi anume Ordinul Dominicanilor care foloseau ca mijloc de ocupare activitatea misionar creştină.
Migratori in zona Vrancei intre secolele VII – XII În timpul migraţiei, cumanii au intrat inevitabil în contact cu populaţii creştine. Datorită acestor întâlniri soldate cu alianţe cu căpetenii creştine, sau a căsătorii lor dintre prinţi creştini cu prinţese cumane cumanii au început să se creştineze, individual sau în grupuri m ici. Un aport important la creştinare cumanilor I-au avut şi fraţii Dominicani, aşezaţi în fostele teritorii ocupate de Cavalerii Teutoni. De multe ori s-au făcut şi creştinări forţate cum este cazul prizonierilor. O astfel de creştinare forţată şi o reorganizare a cumanilor a avut loc în zonele de sud est ale Carpaţilor, de la Olt şi până la Siret. Pentru atragerea cumanilor botezaţi şi pentru încadrarea lor în sistemul de organizare feudal, regele Andrei al l i-lea şi tiul său Bela al IV-lea, le-au acordat acestora în 1227 scutiri de taxe şi stăpânire de pământuri. Creştinarea cumanilor a avut un efect benefic asupra existenţei lor, prin îmbunătăţirea vieţii materiale şi sociale. De la un neam rătăcitor şi nestatornic, fără aşezări stabile, încep să-i clădească sate şi oraşe. Creştinarea unui număr semnificativ de cumani în zona de sud est a Moldovei, a avut ca efect înfiinţarea unui Episcopat catolic aici denumit ,,Episcopatus cumanorum”. Scopul înfiinţării unui episcopat, nu era atribuit strict populaţiei cumane, ci se dorea atragerea băştinaşilor ortodocşi la catolicism. Episcopatul cumanilor se întindea numai în ţinuturile sud estice ale Carpaţilor, mai exact zona Vrancei, pe valea Milcovului, fiind o zonă vastă şi fără hotare precise ca astăzi, ce a gravitat într-un centru uşor de apărat. Cu ajutor regal şi prin darurile credincioşilor catolici, cumanii au construit aici o măreaţă cetate, „Civitas de Mylko”. Dominaţia cumanilor în zonă ia sfârşit în 1 241 când un nou val migrator pun stăpânire pe aceste ţinuturi. Cumanii fug din calea năvălitorilor, unii spre miazăzi spre Dunăre, iar un număr sunt colonizaţi de regele ungur Bela al IV-lea între Dunăre şi Tisa. Colonizarea cumanilor la sud est de Carpaţi a contribuit la adâncirea deosebiri lor regionale ale dezvoltării feudal ismului timpuriu de pe teritoriul ţării noastre. În timp ce Transilvania, aflată sub ocupaţie maghiară, se dezvoltă considerabil, zonele de la sud-est de Carpaţi cunosc o dezvoltare importantă abia în momentul în care populaţiile migratoare încep să se sedentarizeze şi să fie asimilate în mediul local. Integrarea cumanilor în mediul local a dus, în timp, la o asimilare din punct de vedere tipologie a unor cuvinte în vocabularul limbii romane.
Aducând argumente legate de viața barbară, nomadă și tribală extrem de necivilizată, indică cercetările unui orientalist european contemporan, Golden, care îi carcaterizează pe cumani folosind cuvântul stateless, adică o populație non-statală. Dacă la 1280, Sinodul din Buda ia măsuri pentru a-i obliga să renunțe la a mai locui în corturi, la a renunța la poilgamie, nu putem să nu ne întrebăm ce idee aveau ei despre un stat feudal cu instituțiile sale?
Sursa: Cronica Vrancei