Manastirea Mera

Manastirea Mera este aşezământul monahal aşezat în punctul cel mai sudic al fostului judeţ Putna, pe hoarul care despărţea până în 1859 cele două principate, Moldova si Tara Roamneasca. Implicarea familiei Cantemir în destinul de început al aşezământului are o logică militară, acesta fiind gândit şi ca o cetate de apărare.
Miera sau Mera, aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira – cum mai este menţionată în mai multe hrisoave domneşti, îşi trage numele fie de la cuvântul Pictură interioară slav care se traduce prin păşune, fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpâni de ocini din această zonă a ţării. Începuturile mănăstirii se leagă de istoria Odobeştilor şi a moşiei cu acelaşi nume, care se întindea acum cinci secole de la Focşanii Moldovei, pe firul Milcovului până la izvoarele acestuia, la Monteoru, învecinându-se la nord cu Vrancea arhaică. Pe această întinsă moşie, locuită de răzeşi, care-şi avea reşedinţa în satul de sub poalele Dealului Sarba, podgorenii înstăriţi aveau şi odăi la curăturile lor de pe Valea Milcovului. Cei mai răsăriţi deţineau la moşioarele lor adevărate reşedinţe secundare, îngrijite de familii de robi ţigani. Una din aceste familii era familia Moţoc. După spusele cărturarului Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, familia Moţoc era cea mai veche din Odobeşti. Pe la jumătatea secolului al XVIIl-lea, Ioan Moţoc din Odobeşti, cu sprijinul şi binecuvântarea episcopului Ioan al Romanului (Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu), nepotul mitropolitului Varlaam Moţoc, s-au apucat să ridice un Schit din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae, la moşioara familiei Moţoc de sub codrii Merei. În 1685, Ioan Moţoc s-a prăpădit ca şi episcopul Ioan. Rămasă văduvă, Ursa Moţoc a cedat schitul şi moşioara noului domnitor moldav Constantin Cantemir (1685-1693). Din acest moment începe etapa a doua a aşezământului, bătrânul voievod terminând schitul de lemn, căruia i-a adăugat un rând de chilii. Situaţia se schimbă cu venirea pe tronul Moldovei a domnitorului Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707). Acesta decide să transforme proprietatea familiei de pe Valea Milcovului într-o mănăstire şi reşedinţă domnească. Pentru aceasta aduce meşteri din capitala Moldovei şi regândeşte întreg planul aşezământului, schimbându-i configuraţia, astfel încât edificiul să capete grandoarea unei reşedinţe domneşti. În primul rând, începe construcţia unei biserici de piatră şi cărămidă, ridică ziduri de apărare care se încheie la cele patru colţuri cu turnuri puternice, construcţia devenind o adevărată cetate de apărare pe graniţa de sud a Moldovei.
În câţiva ani, ansamblul mănăstiresc este finalizat, iar biserica primeşte hramul „Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena”, în amintirea tatălui său, Constantin. Pentru a da greutate Mănăstirii Domneşti de la Mera, după sfinţirea acesteia, Antioh aduce chiar osemintele tatălui său din Iaşi şi le înhumează în biserică, într-o criptă aflată pe latura din dreapta edificiului. În acest fel, în câteva decenii, dintr-un schit ridicat de familia Moţoc, Mera avea să devină o adevărată cetate şi reşedinţă domnească pe latura de sud a Molvodei. După moda vremii, înaintea instaurării domniilor fanariote, Mera a fost închinată Mănăstirii Vatoped din Muntele Athos, fapt care a adus cu sine şi o cedare a aşezământului către egumenii greci, care vor face din Mănăstirea Mera una din cele mai bogate moşii din sudul Moldovei. Dacă iniţial averea schitului se constituia din donaţiile făcute de familia Moţoc, Constantin Cantemir obligă toţi răzeşii de pe Valea Milcovului să-şi vândă averile Mănăstirii Mera. Modelul a fost urmat de greci după plecarea domniilor pământene, astfel încât – în câteva zeci de ani – Mera devenise un rival al Odobeştenilor.
Profitând de episcopii greci care conduceau Biserica Moldovei, ca şi de înalţii dregători corupţi puşi de domnitorii fanarioţi, egumenii greci de la Mera au pus stăpânire pe toate pământurile Odobeştenilor care se găseau pe Valea Milcovului, în amonte de Mănăstire, ba chiar aveau întinse proprietăţi în Podgoria Odobeştilor, iar Schitul Mănăstirea din Odobeşti era metoc al Mănăstirii Mera. Această prosperitate le-a permis egumenilor greci să se ocupe de întreţinerea bisericii, a zidurilor şi să întreprindă alte lucrări de consolidare a clădirilor, de extindere a acestora şi de reamenajare a clădirilor administrative, sub care se află un labirint de beciuri şi tuneluri, spaţii pentru depozitare şi refugii. O atenţie deosebită a fost acordată clopotniţei monumentale, care aminteşte de intrarea într-o cetate, cu porţi groase de lemn, întărite cu fier forjat, ridicată pe temelii solide, bine ancorată în ziduri. Revenind la biserica de zid ridicată de Antioh Cantenir, trebuie precizat că aceasta a suferit mai multe reparaţii şi intervenţii de-a lungul celor peste 300 de ani. Fiind o clădire masivă şi înaltă, a avut de suferit la cutremure, reparaţiile ţinând de multe ori biserica închisă. Cele mai mari pierderi le-a suferit la cutremurul din noiembrie 1940. A fost nevoie de decenii de muncă sisifică pentru ca în biserica lui Antioh Cantemir să se poată sluji din nou.
Datorită importanţei deosebite a ansamblului religios de la Mera, a faptului că este cea mai importantă ctitorie a familiei Cantemir şi pe peretele de vest a pronaosului, în partea stângă, se află pictura originală cu ctitorii – Ursa şi Ioan Moţoc, Antion şi Constantin Cantemir şi Episcopul Ioan – s-a implicat direct Ministerul Culturii, care a asigurat finanţarea consolidării Bisericii, a zidurilor şi Clopotniţei. Sfinţirea bisericii a avut loc după 1989, pentru ultima parte a lucrărilor, un rol important avându-l preotul Ticu Gavrilă, care din 1988 este parohul acestui lăcaş. Dintre egumenii greci care au marcat istoria Merei, merită menţionat Mitrofan Callerghi, despre care se spune că este autorul restaurării şi consolidării zidurilor după o perioadă în care Mănăstirea fusese jefuită de ostaşii armatelor austriecilor şi turcilor, în drumul lor prin Tările Române. O etapă importantă în evoluţia ansamblului monahal de la Mera a avut loc în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când egumen era Arsenie. Ca şi Mitrofan Callerghi cu un secol înainte, Arsenie reface zidurile şi biserica, curăţă captarea de apă şi înzestrează lăcaşul cu cărţi de cult din Sfântul Munte. Anul fatidic pentru Mera a fost 1863, când prin legea secularizării averilor mănăstireşti, mănăstirea a fost închisă, toate proprietăţile confiscate, iar biserica transformată în lăcaş de mir pentru parohia care era pe cale să se nască. Plecarea grecilor şi închiderea mănăstirii au dat ocazia dezvoltării satului cu acelaşi nume, dar şi distrugerii patrimoniului religios care se afla în biserică şi clădirile fostei stăreţii, încât astăzi cu greu mai pot fi identificate obiecte de patrimoniu care au aparţinut odată Merei. Din fericire, a rezistat peste 300 de ani catapeteasma din lemn de tei, o bijuterie a sculpturii româneşti de la începutul sec. al XVIII-lea, care impresionează şi azi prim măiestria formelor şi bogăţia modelelor. Trecut prin foc şi sabie de turci, habsburgi, chiar de armatele domnitorilor munteni şi trupele eteriste, ansamblul fostei Mănăstiri Mera a reuşit să ajungă până în zilele noastre şi se prezintă ca o carte de istorie deschisă pentru cei care doresc să afle istoria acestui popor creştin.