Episcopia Milcovului. Crestinarea cumanilor. Odobesti- Civitas Milcoviae

La 31 iulie 1227  început creştinarea cumanilor şi brodnicilor. Botezul a fost oficiat în prezenţa arhiepiscopului de Strigoniu, legat apostolic, a trei episcopi şi a principelui de coroană al Ungariei, viitorul rege Bela al IV-lea.

Ladislau Cumanul, rege al Ungariei

Întemeierea episcopiei cumanilor, direct subordonată scaunului apostolic, cu reşedinţala Civitas Milcoviae (pe locul Odobeştilor, lângă Focşani), având ca prim titular pe dominicanul Teodoric, ca un avanpost avanpost al expansiunii ungare, regatul Ungariei urmărea extinderea autorităţii sale politice şi confesionale asupra populaţiei de aici.

Secolul al IX-lea i-a surprins pe cumani în spațiul geografic dintre fluviile Ural și Volga, în apropierea pecenegilor.

După mutarea (migrarea) pecenegilor spre vest, între Nistru și Carpați, pe la finele secolului al IX-lea, cumanii au luat locul acestora dintre Don și Nipru. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, după ce resturile hoardelor pecenegilor rămase în urma decimării lor in bătăliile cu Imperiul Bizantin s-au mutat peste Dunăre, cumanii au luat în stăpânire (1057) teritorii conduse până atunci de pecenegii dintre Nistru și Carpați, unde re

sturile pecenegilor s-au contopit cu ei. Au făcut o incursiune și în Transilvania în 1092. Totuși, centrul puterii le-a rămas în continuare între Don și Nipru (Cumania albă) până când mongolii, după bătălia de la Kalka (1223) au silit populația cumană care a supraviețuit să se transmute spre apus. În acel moment cumanii s-au așezat (1239-1240) în număr mai mare, la vest de Nipru până la Dunăre (Cumania Neagră), părți stăpânite de ei încă din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Cu această ocazie unii dintre cumani s-au integrat printre români, alții au fost acceptați în Ungaria sub șeful lor Kuten (Kuthen sau Kotian) cu condiția convertirii la catolicism, în timp ce altă parte a trecut peste Dunăre sub Jonas.

Deja în secolul al XI-lea au avut lupte cu bizantinii și cu ungurii, vecinii lor, conflicte care continuă mai ales cu bizantinii și în secolul următor. În timpul vlahilor Asănești, cumanii au luat parte, ca aliați ai românilor și bulgarilor, la luptele acestora împotriva bizantinilor. În cele din urmă, după ce au fost înfrânți si decimati de mongoli în bătălia de la Kalka, cumanii s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei au primit creștinismul catolic (1227), ceilalți rămânând păgâni.

Pentru cumanii creștinați catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, înființat mai înainte (prima mențiune 1217) pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acțiunea are loc în mod organizat abia la creștinarea cumanilor și pus în 1227 sub protectorarul Ungariei. Au existat încercări de implantare a catolicismului și la răsărit (est) și miazăzi (sud) de Carpați. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, înființată la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) și a papei Grigore al IX-lea (1228-1241), distrusă din temelie de invazia din 1241 a mongolilor. Încercările ulterioare de a o reînființa au eșuat. Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. După cum s-a precizat anterior, invazia tătarilor i-a silit pe cumani să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea, i-a colonizat lângă Tisa (1239). Risipit în toate direcțiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut. O mare parte dintre cumanii din Ungaria s-au reîntors după 1290 (anul morții „mentorului” lor, regele Ungariei Ladislau „Cumanul”) în nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populația turcică (tătară) din hanatul mongol Hoarda de Aur.

„Cumanii negri”, menționați în secolul al XIII-lea, erau probabil amestecați cu români din Muntenia, cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania. În toponimia Moldovei și Munteniei, dar și a Transilvaniei de Sud, au rămas multe locuri care păstrează denumiri cum ar fi : Comani, Comana, Comanca, Comănești, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmănești, Cozia, Ozun etc., dar și numele personal ori de familie Coman, Comaniciu, Comăneci.

Trebuie precizat că aceste cuvinte „Coman” și derivatele sale în România modernă nu par a avea nici o legătură cu numele cumanilor medievali, fiindcă nu numai că nu au fost înregistrate decât în vremurile recente, dar nici nu a fost confirmată arheologic existența unor așezări cumane în locurile în care aceste nume „Coman” au frecvență ridicată.

Despre limba lor, s-a păstrat un glosar al unui venețian din secolul al XIII-lea, din care reiese că stătea în raport de dialect cu limba turcă și limba tătară.

Rugăciunea Tatăl Nostru în limba cumană:

bizim atamiz kim-szing kökte
szentlenszing szening ading
düs-szün szening könglügüng
necsik-kim dzserde alaj kökte
bizing ekmegimizni ber bizge büt-bütün künde
ilt bizing minimizni
necsik-kim biz ijermiz bizge ötrü kelgenge
iltme bizni ol dzsamanga
kutkar bizni ol dzsamannan
szen barszing bu kücsli
bu csin ijgi tengri amen. (Kunszentmiklós, Ungaria)