Autonomia Tarii Vrancei

Analiza perimetrelor săteşti şi constatarea unui scop social decisiv în trasarea hotarelor (şi anume, distribuţia echitabilă) conduce către concluzia că hotarele iniţiale ale satelor au un caracter străvechi, fapt atestat şi prin faptul că în documentele apărute după „descălecări” (termen referindu-se la întemeierea ţărilor româneşti) sunt menţionate ca dăinuind „din nepomenit veac”. Este vorba, aşadar, de existenţa unor formaţiuni tribale anterioare care s-au desfăcut apoi pe trupuri de moşii, teritorializându-se pe comune săteşti .

Un fapt care confirmă valabilitatea ipotezei referitoare la originea tribală a distribuirii egalitare a hotarelor săteşti (stabilite deci dinainte de întemeierea statelor noastre) este cazul Vrancei. Această regiune şi-a menţinut până foarte târziu un caracter arhaic, fără să existe amestecul organelor de stat. Colectivitatea vrânceană, compusă din 14 sate originare (sate libere, care practicau o formă de democraţie primitivă), era organizată într-o obşte devălmaşă de ocol, o formă confederală – un ansamblu de sate deţinea şi exploata în comun teritoriul întregii Vrance, fără a fi trasate hotare precise. Trasarea de hotare şi distribuirea munţilor Vrancei pe sate a început mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, constituind fenomene specifice procesului de destrămare a sistemului de posesiune arhaic devălmaş. În secolul respectiv, se realizează o teritorializare şi o desprindere parţială a proprietăţilor săteşti din devălmăşia generală, Vrancea pastrându-şi însă stăpânirea întregii averi colective şi dând satelor fragmente din patrimoniul total, însă sub forma unor drepturi de folosinţă.

În această regiune, trupurile de moşie ale satelor erau de tip „rotund” (formă neregulată), iar regula de compartimentare aplicată era cea a enclavelor, intenţia împărţirii teritoriului vrâncean fiind una egalitară: fiecărui trup de moşie i se asigura accesul la apă (prin „hănțus”, cum era denumită această cale de acces, de mărimea obişnuită a „drumurilor oilor”, urmând, de obicei, văile râurilor şi fiind însemnate prin cruci de piatră) sau loc de acces dinspre trupul de moşie de la munte spre cel din depresiune. Concluzia neîndoielnică este că împărţirea Vrancei pe sate „nu a fost nici opera statului, nici opera vreunui boier latifundiar, ci opera Vrancei însăşi, a organizaţiei sale tradiţionale”, şi anume, obştea de ocol cuprinzând paisprezece obşti săteşti originare.

Acest teritoriu a avut, de-a lungul istoriei, un caracter accentuat de autonomie – fiind numit „republică” de Dimitrie Cantemir, care mai menționează, în cartea sa, Descrierea Moldovei, încă două astfel de „republici”: Câmpulungul Moldovenesc şi Tigheciul, însă doar în Vrancea s-a păstrat, până mai târziu, obştea confederală de ocol. Aceste „republici” dispuneau de anumite privilegii şi de o anumită autonomie, care „le delimita ca forme statornice şi vechi de organizare socială” . Ele plăteau un bir către domnie, însă domnia avea o putere redusă aspura lor.

Într-o notă a operei domnului moldovean sunt citate documente care arată că boierii Moldovei de la 1817 ştiau din „istorii vechi” despre autonomia acestor regiuni, pomenită „mult mai dinainte de discălicarea lui Dragoş Vodă, pentru că au fost locuri tari şi pentru bărbăţia lăcuitorilor, [care] sânguri erau slobozi stăpânitori acestor locuri” [6]. Aceste citate sunt relevante, confirmând ipoteza privind caracterul de străvechime (cu originea cel mai sigură în vechile comunităţi dacice) a acestor regiuni autonome, organizate în obşti, care făceau parte dintr-o structură socială unitară. De asemenea, mai trebuie menţionat că în privinţa satelor libere s-a constatat o mai mare statornicie a hotarelor decât în cazul satelor clăcăşeşti (aservite), mult mai supuse prefacerilor [7]. Aceasta fiindcă, în satele libere, țăranii se simt mult mai legați de bunurile pe care le stăpânesc și care le asigură și un statut de libertate, pe care l-ar pierde dacă s-ar muta din locurile de baștină sau dacă ar accepta în sânul comunității un număr prea mare de săteni noi, aserviți.

În urma creşterii populaţiei, din cele 14 sate originare (sate-matcă) din Vrancea s-au format apoi noi comunităţi, sate-roi, ajungandu-se în 1857 la 28. Autonomizarea satelor-roi, separarea lor completă de satul-vatră se petrece numai după disoluţia deplină a stăpânirii devălmaşe. Aşadar, după cum arăta H. H. Stahl, existenţa unei devălmăşii de ocol a întregii Vrance şi stabilirea ulterioară de hotare săteşti nu se pot explica decât admiţând existenţa unei vechi organizaţii tribale „ale cărei rămăşiţe supravieţuitoare se vădesc în această formă de stăpânire colectivă a unui întreg grup de sate asupra unui teritoriu extrem de vast” [8].

Prin urmare, ipoteza că, iniţial, un stăpân unic, fie statul sau un latifundiar, a fost proprietarul unei mari suprafeţe de teren pe care ar fi împărţit-o printr-o asemenea operaţie de lotizare este infirmată de H. H. Stahl (dacă această operaţie ar fi fost făcută după întemeierea statelor, este imposibil să nu ne fi rămas urme documentare). Cercetările sale dovedesc lipsa de validitate a teoriei că, la origine, ţara s-a aflat în posesia unor boieri care, fiind proprietari ai terenurilor, i-au chemat pe ţărâni să se aşeze pe moşiile lor, în anumite condiţii care au fost acceptate de către aceştia. Ţărănimea este anterioară boierimii. „Boierimea este o clasă suprapusă, care nu poate exista decât având la bază o clasă ţărănească, de muncitori direcţi ai pământului” [9].

Irina Bazon, Tezaur Românesc